Andreea Luca Barna - Jurnalista diagnosticată cu COVID-19 descrie atmosfera extrem de apăsătoare

Andreea Luca Barna, jurnalist, diagnosticată şi internată cu COVID 19 la Spitalul de Boli Infecţioase descrie atmosfera extrem de apăsătoare din aceste zile, direct de pe patul de spital.

Andreea Luca Barna - Jurnalista diagnosticată cu COVID-19 descrie atmosfera extrem de apăsătoare

Saloanele sunt burduşiute de pacienţi infectaţi cu SARS COV 2. Şi tineri, şi bătrini. Pănâ la refuz. Pentru infirmieri, asistente medicale sau medici este un iad, ca pe prima linia a frontului. Până acum, linia frontului au văzut-o în seriale TV. De acum încolo, pentru ei e calvar. " Încerc să respir cât mai puţin, îmi dozez respiraţia când vin sus. Da, este foarte greu. Unora li se face rău, altora li se rupe combinezonul, (...).Nu credeam că o să trăim vreodată ceea ce am văzut în filme", a scris Andreea o altă pagină din jurnalul de COVID 19.

Există viață sub combinezoane?

Ultimele două zile de caniculă insuportabilă i-au unit parcă într-o singură rugăciune pe toți pacienții din saloanele devenite adevărate cuptoare și din paturile mai fierbinți ca niște vetre. Îi cuprindeau deseori frisoanele, iar nu doar din cauza febrei, ci și a zgomotului făcut de combinezoanele care anunțau vizita cadrelor medicale sau a infirmierilor. Dacă bolnavii mai găseau o falsă cale de evadare sub jetul de apă de la chiuvetă, fluturând o foaie A4 sau îmbrăcând un tricou fără mâneci, angajații spitalului duceau pe picioare, ascunse sub combinezoane, toate stările de leșin și de epuizare.

”Mai înainte m-am așezat pe scară, pe o treaptă, că nu mai puteam sta în picioare de la atâta căldură. M-am liniștit puțin și mi-am continuat treaba cu pacienții. Rezistăm cum rezistăm, nu avem altă soluție. Încerc să respir cât mai puțin, îmi dozez respirația când vin sus. Da, este foarte greu; unora li se face rău, altora li se rupe combinezonul, multe probleme... Nu credeam că o să trăim vreodată ceea ce am văzut în filme. Însă alea sunt doar o imagine romanțată despre pandemie. Când lucrezi efectiv în vremuri ca astea lucrurile se schimbă radical. Suntem și noi tot oameni”, mi-a spus o asistentă care terminase de făcut o serie de injecții cu anticoagulant.

”Dumnezeu să vă aibă în pază! Oricât aș încerca, nu pot să înțeleg cum rezistați, când nu se poate respira nici așa de la atâta căldură, dar cu toate alea pe față și îmbrăcați în costumul ăla de cosmonaut? Să vă țină Dumnezeu sănătoși că tare chinuiți mai sunteți. Ce ajunge bietul om! Învață atât de mult și uite cum muncește! Plec cu un gust foarte amar acasă!”, i-a spus doamna în vârstă de 83 de ani din salonul meu, astăzi, unei asistente care abia își târâia combinezonul prin saloane.

Numai paturile din saloane știu câte picioare ale cadrelor medicale poartă semnul lor mereu, căci nu este zi în care acestea să nu se lovească ori să se împiedice în timpul vizitelor. Sub toată armura purtată printre bolnavii de COVID, transpirația de sub ochelarii de protecție și combinezoane le slăbește vizibil puterea acestora de a zări toate obstacolele și de a-și păstra direcția în mers.

”Pe noi costumele astea ne-au îmbătrânit brusc. Curge apa de pe mine, sunt leoarcă și abia am urcat la voi. De câte ori vin aici, de atâtea ori cobor ud până la piele și îmi schimb costumul. Dar trebuie să rezistăm, mamă, mergem înainte! Gata, nu stau mult, am venit să văd dacă aveți nevoie de ceva, dar plec”, și-a spus oful un infirmier obișnuit să aducă mereu zâmbetul pe chipul pacienților, la intrarea-i veselă-n salon.

”Să nu vezi tu fața unui om, mereu să te întrebi dacă l-ai mai văzut pe unul sau pe altul... Of, of, of! Dumnezeu să îi ocrotească pe toți cei chinuiți cu munca asta”, a exclamat într-un oftat dureros bătrânica de 83 de ani, după ce ne-a vizitat infirmierul.

În spatele aparentei lipse de identitate a celor ”mascați”, cum îi numesc unii pacienți pe medici și pe restul personalului, sunt oameni pe care foarte mulți bolnavi și-ar dori să îi cunoască și să le asocieze ochii cu întregul chip. Cum este și firesc, într-o lume normală...

”Am avut o doamnă cu atât de mult bun simț și foarte de treabă, medic pensionar, care nu putea accepta să îi pun pampers. Cred că mă cunoștea după voce, nu știu exact după ce, dar m-a rugat să îi spun cum mă cheamă ca să meargă acasă și să se închine pentru mine”, a mărturisit o infirmieră obișnuită să rămână o amintire de suflet pentru mulți pacienți. .

Chiar dacă cea mai grea perioadă pentru angajații spitalului pare că a fost debutul pandemiei, nici până acum teama de a face față unei infectări cu virusul SARS-CoV-2 nu a fost, de fapt, învinsă.

”Într-un fel, mi-am impus să nu îmi mai fie frică la serviciu, înainte am avut momente și momente. Dar și acum am perioade, recunosc. Totuși, parcă mă simt mai mult în pericol când mă duc la supermarket, că acolo sunt unii iresponsabili, și cred că sunt mult mai expusă decât aici, în spital, unde am grijă zilnic de bolnavi de COVID. Însă vine de aici, de sus (n.r. - arată înspre cap), căci altfel nu aș putea rezista. Ne mai cade masca și urgent urmăm procedura de ieșire de aici și de decontaminare, ne este frică. Este un stres prin care nu am mai trecut niciodată. De asta am și probleme de sănătate acum, că m-am și îngrășat, chiar nu știu cum. Ne rugăm totuși să nu avem simptome, dacă ne vom infecta. Dar știe cineva cum poate reacționa fiecare la boala asta?”, a povestit o altă infirmieră, dimineață, la intrarea în tura de zi.

Ce e viața sub combinezoane pentru cei din linia întâi? Dar cea cu doar o mască pe gură și pe nas pentru noi? Sigur că putem lăsa mofturile deoparte!

***
Vreau să vă împărtășesc cea mai mare bucurie trăită astăzi, după 9 zile de când mi-au apărut primele simptome de COVID: durerile groaznice de cap mi-au dispărut, gustul și mirosul sunt normale, iar starea generală mi s-a îmbunătățit mult. Deși mă știu un dușman declarat al căldurii, astăzi am prețuit mai mult recăpătarea sănătății.