13 ani fără Florian Pittiș

A murit în după-amiaza zilei de 5 august. Avea 63 de ani. Florian Pittiş a lăsat în urmă o lume întreagă, o voce de care te îndrăgosteşti pe loc, poveşti cât pentru şapte vieţi.

13 ani fără Florian Pittiș

Rămâne unul dintre cei mai seducători actori din teatrul românesc, colaborator al lui Liviu Ciulei, al lui Andrei Șerban sau al lui Alexandru Tocilescu. A fost una dintre vocile minunate de la Pasărea Colibri, a tradus cântece celebre, a tradus piese de teatru, a semnat cronică muzicală. Dar într-o zi Florian Pittiș a aflat că are cancer. Și lupta cu moartea a început, ca într-un joc de șah pe care l-a pierdut. A mai durat un an. Pe 30 iulie 2007, a fost internat la Spitalul Fundeni, iar câteva zile mai târziu inima i se oprea. Și lăsa în urmă un univers întreg și o voce pe care, dacă i-ai auzit-o o dată, nu o mai poți uita niciodată.

Să ni-l amintim pe Florian Pittiș, așa cum era el, veșnic tânăr, rebel, un nebun frumos care a cântat și a spus povești.

1.„Desigur, profesia noastră presupune și o bună doză de exhibiționism. De altfel, orice om care încearcă să devină centrul atenției într-un grup – spunând bancuri, făcând farse – ascunde în el un actor. Orice om care încearcă să se diferențieze de semenii săi, fie și prin vestimentație, ascunde în el un actor. Dar nu cred că semnificația titlului este aceasta – ci pur și simplu atestarea evidenței că în această artă, nu a teatrului, ci a spectacolului, noi, actorii, suntem personajele principale. Noi creăm arta care se naște și moare odată cu publicul. Nu regizorii, nu scenografii, noi, actorii. (…) Visez la momentul când actorul se va putea exprima integral pe scenă, suplinindu-i prin gândirea și arta sa pe ceilalți. Probabil că peste două sute de ani, când sigur ne vom întâlni din nou, vom discuta despre acest tip de actor, neorenascentist, care nu va mai fi doar eroul din linia întâi, ci și propriul său stat major.”

2.„Shakespeare spunea că teatrul trebuie să pună o oglindă în fața vieții. După părerea mea, acum teatrul „oglindește” viața care a fost, nu pe cea care este. Ca fenomen, el a rămas mult în urmă față de schimbările intervenite în viață, în experiența socială, în gândirea oamenilor care trăiesc după cel de-Al Doilea Război Mondial.”

3.„Muzica pop, muzica de largă popularitate nu reprezintă doar un fenomen artistic, ci și un fenomen social. Fenomen care ar trebui studiat cu multă atenție de toți oamenii care vor să trăiască într-adevăr astăzi. Bineînțeles că toți oamenii pot fi lăsați să asculte singuri tot ce doresc și apoi, pe măsura dobândirii unei experiențe, să opereze singuri selecția. Dar în momentul de față această muzică e foarte productivă și se simte nevoia unui îndreptar de audiție. Așa am încercat să fac: să dovedesc că muzica rock, atât de iubită de tineri, nu este un simplu divertisment, făcut să-ți intre pe o ureche și să-ți iasă pe alta, este o muzică menită să-i facă pe oameni să reflecteze.”

4.„Când publicul începe să te iubească, responsabilitatea este imensă. Știi că nu-l mai poți minți pentru nimic în lume, nu poți veni la spectacol să te odihnești, trebuie să exiști la cel mai înalt nivel, la cea mai înaltă tensiune. Am fost și sunt mereu obligat să fiu în punctul culminant.

5.„Eu vreau să trăiesc ziua de astăzi. Nu vreau să trag linie astăzi ca să adun ziua de ieri. Să retrăiesc ziua de ieri. Nu. Și ziua de azi când o mai trăiesc? Poimâine? Când? Eu vreau să trăiesc astăzi atât de plin, încât să-mi cadă o cărămidă în cap să pot pune capăt liniștit vieții în orice clipă.”

6.„Importanța noastră, a actorilor, în cetate este și estetică, dar mai ales socială. Noi suntem cetățeni de seamă ai cetății, pentru că prin noi capătă viață problemele vieții de astăzi.”

7.„Eu sunt acela care mă confrunt cu toate aceste ipostaze ale vieții pe pământ. Eu personal, eu, Florian Pittiș. Eu am șansa dementă, care mă deosebește de mulți contemporani ai mei de pe planetă, de a duce în fiecare seară o altă existență. Sunt rege și portărel, sunt tânărul care nu a făcut nimic, sunt proaspătul absolvent de liceu, iar alteori sunt numai spirit: Ariel. N-aveți decât să mă invidiați, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viața de la capăt. Și în permanență sunt eu; ceea ce vedeți pe scenă sunt gândurile mele care îmbracă forma unui rege sau a unui portărel sau a unui tânăr care n-a făcut nimic sau a unui absolvent de liceu – etern candidat la bacalaureatul vieții.”

(Ziarul Metropolis)